Smooth Operator

19 noiembrie 2011

Scurta alocutiune la moment aniversar:

Cum ziua mea cade in a doua jumatate a lui noiembrie, pentru mine este oarecum si un moment cand fac bilantul intregului an. 2011 a fost un rollercoaster ride, in care m-am dus cand sus, cand jos. Preponderent jos, din punct de vedere al bucuriei de a trai, chiar daca din alte puncte de vedere am fost ok. Pana cand am ales sa infrang gravitatia si sa o iau in sus. Moment cand cerul s-a inseninat si lucrurile au inceput sa se aranjeze foarte frumos, aparent de la sine.

Dar eu stiu ca nu s-au intamplat de la sine, ci numai dupa ce eu am facut cele necesare, de la actiuni concrete din viata reala pana la modul in care am ales sa gandesc si sa simt (sau invers). Nu am sa intru in detalii, deoarece nu vreau sa para ca ma laud.🙂

Ideea e ca stau linistita la caldurica, traduc o carte de business atat de simpatica incat deseori pufnesc in ras si o sperii pe Missy, pregatesc un workshop (detalii la momentul potrivit, dar sa stiti ca intre timp mi-am luat si diploma de formator) si alte proiecte. Sunt bine si sunt recunoscatoare pentru asta, ceea ce va doresc si dumneavoastra.

Cum sa gandesti ca sa te deosebesti

Iar daca vreti sa-mi faceti un cadou si o incurajare de ziua mea [asta e, santaj emotional in toata regula :D], va invit sa-mi vizitati noul blog de branding personal care are drept motto „Cum sa gandesti ca sa te deosebesti”. Blogul se numeste Branding Instigator – desigur, asta vine de la „punking instigator” din piesa Firestarter care m-a obsedat (aparent) fara motiv luni in sir, pana cand mi-a trecut prin cap sa-mi botez blogul astfel (in prezent, obsesia a incetat, slava Domnului). Daca va place, puteti sa-i dati si un Like pe pagina de pe Facebook sau sa va abonati la postari. Dar numai daca va place. Si daca tineti la mine. [sfarsit de moment publicitar si santaj emotional]

In incheiere, de ce Smooth Operator? Pai nu stiu, sintagma asta mi-a venit in minte nu neaparat legata de celebrul cantec, ci mai mult in momentul cand am constientizat ca, atunci cand nu m-am mai luptat cu mine si cu situatiile si cu oamenii si am lasat garda jos si m-am relaxat (prea multe „si”-uri, dar cui ii mai pasa de stilul literar), ceea ce-mi doream a inceput sa apara, incet-incet, in viata mea. Nimic nu se poate face cu forta sau daca nu este momentul potrivit, cel putin nu ceva durabil si placut. Si asta nu este fatalism, ci doar adaptare si aliniere la… energia Universului (pana la urma, nu mi-a trimis degeaba toate caietele alea!).😉

 

Nu fi copac!

12 octombrie 2011

Incepand cu 1 noiembrie sunt libera de contract. Mi-am dat, si anume, demisia. Nu azi, ci cu vreo doua saptamani in urma, insa acum mi s-a parut un moment bun sa scriu despre asta. Nu ca sa arunc cu apa cu clabuci in cineva, ci mai degraba ca sa-mi pun gandurile in ordine.

Vedeti voi, la 1 octombrie 2004 eram ca micul Mort cel sfios si pufos, nu trebuia sa stiu nimic ca sa-mi placa totul:

La 1 octombrie 2011 ajunsesem asa:

E clar ca, intre cele 2 momente-cheie, undeva s-a rupt filmul. Mi-ar fi foarte usor sa fac o lista cu motive de rupt filmul sau macar de agatat pelicula, dar atunci m-as abate chiar de la principiul care m-a impins sa plec: am decis sa-mi asum responsabilitatea ca [si] eu am creat si am acceptat aceasta situatie. 

EU m-am multumit sa fiu fericita doar sambata. EU ii spuneam mamei la telefon, in gluma (sau nu), cand ma intreba cum merge la serviciu, „Ma prefac ca nu sunt acolo”. Pe cine pot sa dau vina pentru alegerea mea?

Intr-un episod din The Mentalist, Jane ii spune lui Lisbon:

– Stiai ca, dupa 7 ani, celulele corpului se schimba in totalitate si, practic, esti un om nou?

– Dap, zice Lisbon sarcastic, un om mai trist, dar mai intelept.

Deci da. Sunt un om nou, mai trist, dar mai intelept, care avea nevoie de o schimbare ca sa nu se usuce si sa-i cada frunzele. Si care nu-si mai dorea sa-si consume energia cu activitati neproductive, cum ar fi: sa se chinuie sa nu adoarma in sedinte, sa se abtina sa nu arunce monitorul pe geam sau sa evite sa se intalneasca pe culoar cu anumite persoane. Eram ca in reclama aia la masini de spalat care arata oameni mergand pe strada cu cosul plin de rufe murdare pe cap. Fir-ar a naibii de treaba, nu mai vedeam cerul albastru din cauza sosetelor murdare care atarnau din cos direct peste ochii mei! Nici nu mai conteaza ale cui erau sosetele…

Gata, n-o mai lungesc. Ati prins ideea. Sunt libera, sunt la oferta speciala pentru colaborari.😀

Si ca sa explic de ce am pus titlul Nu fi copac!: acum cateva luni am vazut pe Facebook aceasta poza, deja arhicunoscuta, cred.

Insa eu am vazut-o atunci pentru prima oara si de-atunci n-am mai avut liniste. Am inteles ca, daca ramai intr-un loc care nu-ti place, nu ai dreptul sa te plangi. Il schimbi sau te impaci cu situatia. Eu n-am mai putut sa ma impac.

Mai Gilda, radacinile sunt foarte utile, dar la un moment dat incep sa te doara aripile nefolosite…

Mai intai a fost furnizorul de pixuri care mi-a dat o agenda pe care scrie „Fiecare idee merita notata. Scrie-o!”. Apoi un alt partener de afaceri mi-a facut cadou un jurnal personalizat cu numele meu pe coperta si intitulat „Jurnal de idei”. Dupa cateva zile am primit prin posta un carnet de la o agentie de publicitate pe care scrie „Chilli ideas” (pe fiecare pagina). Azi, la Bookfest, la standul unei edituri am mai primit inca un caiet A4 cadou cu titulatura „Meet the Thinkers”. Pe langa caiete, carnete si agendute am primit cadou si multe pixuri.

De unde trag concluzia ca:

1. Trebuie sa (ma) gandesc si sa produc idei.

2. Trebuie sa le scriu.

Universul ar face bine sa-mi trimita, pe langa caiete si pixuri, si ideile aferente. Asta daca e un Univers serios si nu ma ia la misto.

 

Incepem articolul prin semnalarea unui eveniment deosebit de grav, cu consecinte imprevizibile asupra shaormeriei de la Dristor:  adaptandu-se la specificul local balcanico-mioritic, McDonald’s a introdus shaorma in meniu, sub numele savant de McWrap!

Aceasta miscare geniala de marketing este prezentata in mod obsesiv la televizor intr-o serie de reclame care ne anunta ca iata, avem inca un motiv de optimism! Alte motive de McOptimism includ faptul ca un meniu junk costa doar 10 lei si ca este posibil ca, daca intri intr-un restaurant Mac, sa dai peste fata unui industrias bogat cu care sa te insori (cu fata, adica), iar tatal ei sa iasa la pensie si sa te lase in locul lui sa conduci compania. Da, doar pentru ca ai intrat la Mac! Oare sunt eu excesiv de subiectiva/rautacioasa sau si voua vi se pare ca aceasta idee este complet fortata, trasa de par si fara legatura cu produsul? Teoretic, si eu as putea sa cobor la 7 dimineata la metrou sau sa intru la supermaket si sa dau peste un print bogat si frumos care s-a amestecat temporar cu muritorii deoarece isi da doctoratul in sociologie si bineinteles el sa se indragosteasca de mine si sa ma ia la palat cu el. Are metroul sau supermarketul vreun merit pentru asta?

Alta serie de reclame care imi stau pe creier sunt cele de la Coca-Cola. Intai m-au asasinat cu desenele animate grotesti cu fabrica de fericire, difuzate concomitent cu greva muncitorilor prost platiti de la fabrica din Romania (pentru ca Dumnezeu are simtul umorului). Acum alta belea, deschizi sticla de cola si savurezi fericirea. Mai mult, aparent cand o deschizi incepi sa auzi muzica si simti o nevoie imperioasa sa dansezi si sa tzopai in patul tau. Sigur exista si un diagnostic psihiatric pentru asta.

Pe langa cei doi giganti ai junk-food-ului a mai aparut acum si o mare promotie la Maggi care promite sa faca 500 de familii fericite. Prima data cand am vazut reclama la tv, judecand dupa cum a inceput, am crezut ca Maggi da 500 de mega-premii, gen 500 de bucatarii utilate sau 500 de excursii la Disneyland. Cand colo, premiile sunt cate 100 de euro. Cu care, repet, Maggi sustine ca va face 500 de familii fericite. Asa de saraci am ajuns incat unei familii din Romania ii trebuie doar 100 de euro ca sa redevina fericita? De fapt, judecand dupa scenele apocaliptice care se petrec in magazinele cu promotii, s-ar putea ca Maggi sa aiba dreptate.😦 Sau starea de euforie provine de la cantitatile generoase de glutamat de sodiu din toate condimentele si supele la plic?

Mai sunt si alte campanii care isi propun sa ne ridice artificial moralul, dupa principiul „iti trebuie foarte putin ca sa fii fericit”. De exemplu, Golden Brau iti aduce bucurie cu premii de 200 ron si poti dubla bucuria alegand pe cineva care primeste tot 200 ron. Yaaaayyyy!😐

Si cate altele similare or mai fi dar nu le-am observat eu! Cert este ca in ziua de azi reclamele nu mai au nicio legatura cu produsul, ci cu starea de spirit – complet arbitrara – pe care si-ar dori sa ti-o produca acesta si cu presiunea aberanta de a fi fericiti tot timpul, promovata de aripa tampita a miscarii pozitive americane. USP-ul (Unique Selling Proposition, elementul diferentiator) a murit de mult, iar companiile se pare ca au o parere din ce in ce mai proasta despre consumatori. Eu una, facand abstractie de meseria mea, ma simt total jignita ca domnii corporatisti au mers cu mandria atat de departe incat sa presupuna ca o cola si o shaorma de la Mac sunt de ajuns ca sa ma faca fericita. Atunci niste cercei cu diamante, un parfum scump sau o masina de lux ce emotii ar trebui sa-mi produca? Sa intru in Nirvana, sa lesin, sa fac infarct? Mai mult respect, domnilor…

Psihoza de balerina

27 februarie 2011

Nu obisnuiesc sa citesc cronici inainte de a merge la un film, ca sa nu fiu influentata. De aceea, cand am auzit de Black Swan am crezut ca e un film obisnuit despre stradaniile unei balerine de a atinge perfectiunea, cu o interpretare exceptionala din partea lui Natalie Portman – doar de-asta a fost nominalizat la Oscar, nu? De unde sa stiu eu ca e un thriller erotic cu accente horror? Sau un thriller horror cu accente erotice? Sau… in fine, e un film atat de iesit din tipare, incat e aproape imposibil de povestit.

Nina (Natalie Portman) este o balerina care locuieste cu mama ei (Barbara Hershey), o hoasca dementa pe langa care Cruella DeVil pare Alba-ca-Zapada. Aceasta o tine practic captiva intr-o camera cu jucarii si o trateaza ca pe o fetita de 10 ani, nedandu-i voie sa-si traiasca viata. Fire sensibila si timida, si-asa terorizata de mama, Nina este coplesita cand primeste rolul principal in „Lacul lebedelor”, visul vietii ei. Brusc trebuie sa se confrunte cu ura si invidia colegelor, cu concurenta bolnavicioasa a noii balerine Lily (Mila Kunis) si cu un regizor manipulator (Vincent Cassel) care incearca sa o convinga ca este minunata in rolul de Lebada alba, dar ca mai are de lucrat pentru cealalta parte a rolului, de Lebada neagra, simbolul senzualitatii si vicleniei. Cu regizorul incercand sa o seduca, Lily suflandu-i in ceafa si mama nebuna acasa, obsedata sa nu piarda rolul si sa danseze perfect, Nina o ia razna. Tare. Rau de tot. Atat de rau incat trebuie sa va duceti sa vedeti filmul.

Eu cand am venit acasa a trebuit sa mananc doua sendvisuri si sa beau jumatate de litru de apa ca sa-mi revin dupa Black Swan. Au fost momente cand aveam o mana inghetata si una transpirata, ma treceau fiorii si mi se facea pielea de gaina, iar la unele scene a trebuit sa-mi acopar ochii pentru ca nu am fost in stare sa privesc. Nu m-am mai speriat asa tare din 2001 cand era sa fac infarct la filmul The Others (stiti voi, ala cu Nicole Kidman si fantomele). La scenele unde nu am fost ingrozita, am fost dezgustata sau mi-a cazut falca. Ce mai, a trebuit sa o tin pe Missy strans la piept un sfert de ora ca sa ma calmez si sper sincer sa nu visez urat la noapte.

Cu toate astea, desi nu am vazut celelalte productii nominalizate la Oscar, ii tin pumnii acestui film, regizorului Darren Aronofsky si mai ales lui Natalie Portman, care a facut un rol senzational, incepand cu felul in care danseaza si arata ca o adevarata balerina si terminand cu teroarea si nebunia pura a personajului. Prin Black Swan intelegi ce inseamna munca si obsesia artistului exceptional, dualitatea de care are nevoie ca sa atinga perfectiunea si care uneori il doboara, dar poate fi si un exercitiu util de pus diagnostice pentru spectatorii psihiatri. Toti actorii isi fac treaba cu brio, iar stilul de filmare te arunca pur si simplu in valtoarea povestii, provocandu-ti uneori ameteli. Ah, si atentie va rog cui ii imprumutati pila de unghii…😐

L. casei minciunitas

3 februarie 2011

Mi-a placut si m-a enervat in acelasi timp un reportaj de la Stirile ProTv de alaltaieri. Se numea „Alimente, nu medicamente” si vorbea despre producatorii de alimente care trec pe ambalaje sau in reclame promisiunea (sau „claim-ul”, in termeni mai de marketing), ca produsele lor au efecte benefice asupra sanatatii, gen „protejeaza inima”, „imbunatateste tranzitul intestinal” sau „ajuta sistemul imunitar”. Ei bine, se pare ca U.E. le-a interzis sa mai faca astfel de promisiuni si a dat foarte putine avize favorabile in acest sens.

Evident, unul din producatorii care abuzeaza cel mai mult de astfel de tactici, adicatelea Danone, l-a bagat in fata pe un director de comunicare cu o bonetica de plastic pe cap, in fata unei linii de productie, sa spuna ca, daca U.E. interzice sa scrii pe alimente ca ajuta sanatatea, atunci producatorii care se cazneau sa faca alimente bune n-or sa mai aiba niciun interes sa mentina calitatea. Ptiu, drace!

In traducere, daca Danone n-o sa mai aiba voie sa faca tot felul de reclame cu promisiuni mincinoase, ca pana acum, n-o sa se mai poata diferentia de alti producatori de lactate si o sa se dea cu fundu’ de pamant.

Ce-a comunicat Danone pana acum? Iaurt cu „bifidus esensis”, promovat de parca ar fi fost descoperit de Danone, cand aceasta este o bacterie cu care se fac toate iaurturile? Inventia „bifidus actiregularis” pentru iaurtul ala de te face sa dai din burta? Nici nu cred ca exista asa ceva. Actimel, cu asa-zisul ferment „L. casei imunitas”, care, in urma interdictiei autoritatilor in domeniu, a fost rebotezat „L. casei defensis” si a continuat sa promita ca protejeaza sistemul imunitar, desi niciun studiu independent (nu platit de Danone) nu a putut dovedi asa ceva?

Mai mult, acum noua reclama la Actimel (cea in care, in plina iarna, o familie iese „la picnic” in curtea inzapezita) se foloseste si de o tehnica de manipulare in toata regula. In momentul cand actorii vorbesc de Actimel, fac un gest ca si cum ar agita sticluta respectiva si se aude un sunet ca de clopotel. Prin difuzarea repetata a spotului, telespectatorii vor face o asociere intre sunetul respectiv si Actimel, chiar daca doar il vor auzi (de exemplu, daca sunt in dormitor si aud reclama la televizorul din sufragerie). In NLP, aceasta tehnica (asocierea intre un sunet/gest/imagine si un concept/emotie/gand) se numeste „ancorare” si poate fi folosita atat in scopuri bune (de exemplu, te ajuta sa te transpui rapid intr-o stare dorita), cat si ca o tehnica de influentare subtila a celorlalti.

Sigur ca nu doar Danone face acest lucru si intregul concept de reclama se bazeaza pe repetarea mesajului pana cand acesta ii intra bine in cap publicului, insa partea cu gestul si sunetul asociat cu iaurtul respectiv nu este de ignorat. Probabil pasul doi este sa se difuzeze astfel de reclame audio si in supermarketuri, la raftul cu lactate, iar cumparatorii sa fie influentati, fara sa-si dea seama, sa cumpere Actimel. Poate vi se pare exagerat ce zic, insa ganditi-va: cand esti la cumparaturi, de multe ori umbli absent printre rafturi si esti cu mintea semi-aiurea, ceea ce inseamna ca lasi „brese” prin care pot patrunde diverse sugestii (vizuale, auditive) pe care nu le bagi in seama dar care isi fac treaba pe tacute. Si pana la urma, nu as avea nimic impotriva sa mi se vanda chestii prin tehnici intortocheate de comunicare, dar sa nu mi se bage pe gat minciuni, nene!

Ne place limbile straine

24 ianuarie 2011

Ca absolventa de facultate de limbi straine, dupa ce am luat 4 ani de zile notite la cursuri in limbile lui Voltaire si Shakespeare, dupa ce am citit zeci de carti in original si avand majoritatea prietenelor la aceeasi facultate, am ramas cu „ticul” de a-mi presara vorbirea si scrierea cu sintagme sau cuvinte „straineze”, de obicei in engleza, care mi se par mie ca exprima mai bine sau mai savuros ceea ce doresc sa spun. Dandu-mi totusi seama ca nu toata lumea intelege sau apreciaza acest lucru – ba dimpotriva! -, incerc constant sa ma controlez si sa imi etalez cat mai putin cunostintele, iar atunci cand o fac, o fac in contexte in care sunt sigura ca nu irit pe nimeni.

Spre surpriza mea, insa, din ce in ce mai multi oameni nu (mai) considera snobism sa-si condimenteze comunicarea cu ajutorul limbilor straine, ba chiar au dus acest lucru pe cai nebatute inca de absolventii de facultati de profil. O sa dau mai jos cateva exemple, eliminand din start adolescentii si corporatistii, deoarece ei sunt an easy target, ca sa zic asa.😀

Prima mostra de snobism de care vreau sa va povestesc am intalnit-o la nevestele asa-numitilor expati. Am ramas uimita vara trecuta cand, dupa ce am anuntat la o anumita scoala din Bucuresti cu predare intr-o anumita limba ca avem rechizite speciale, ne-am pomenit cu emailuri de la niste doamne cu prenume precum Marioara care ne cereau detalii despre produse in limba respectiva, desi era foarte clar ca noi suntem o companie romaneasca cu angajati romani. Dupa ce le-am raspuns cat am putut de politicos in romana, si-au adus brusc aminte ca pot vorbi si limba natala, nu doar pe cea a sotilor. Voila de vezi!

In aceste conditii, probabil nici n-ar mai trebui sa ma mire cand imi vad colegii obligati sa corespondeze in engleza pe teme de licitatii, oferte etc. cu angajati romani ai unor corporatii, uneori chiar si fara sa fie pus la Cc vreun sef strain care trebuie sa fie informat. Emailurile sunt de cele mai multe pline de greseli sau cu niste exprimari care te lasa masca – dar nu-i nimic, vorbim in engleza, wtf.

De asemenea, de cand e moda asta cu LinkedIn (un mare fas dupa parerea mea), nici acolo nu ne mai place sa vorbim in romana. Responsabilii de hasher posteaza anunturi de angajare intr-o engleza de multe ori aproximativa, cu exprimari gen „the company is present for 10 years” (tanti, tanti, Present Perfect e acasa sau a iesit la joaca?), iar amaratii in cautare de job le fac jocul si se chinuie sa le raspunda tot asa, intretinand o corespondenta de multe ori ridicola.

Dar cel mai ingrijorator lucru pe care l-am observat este o noua moda, aceea de a scrie anumite cuvinte cu prima litera mare, dupa modelul englezesc. Astfel, din ce in ce mai des vad scris Miercuri sau Decembrie, in loc de miercuri si decembrie, sau titluri cu toate cuvintele scrise cu initiala mare (cum ar veni, de exemplu, Ne Place Limbile Straine), desi limba romana nu prevede asa ceva. Mai rau, am vazut chiar substantive sau adjective scrise in mijlocul propozitiilor cu initiala mare, cu scopul de a le evidentia, desi pentru asta exista suficiente alternative (subliniere, scriere ingrosata sau cu aldine etc.).

In consecinta, vad ca s-a urcat scroafa-n copac. Geme internetul si lumea afacerilor de „professionals” care au impresia ca sunt multilateral dezvoltati si mai aduc si inovatii lingvistice cand nu stapanesc nici regulile gramaticale de baza. Asta in timp ce oamenii cu adevarat meseriasi (profesori, traducatori) se straduiesc cu modestie sa nu-i umileasca pe la interviuri. Poate ar trebui sa le dam mai des peste nas, totusi.

Gilda ingrijorata

16 ianuarie 2011

Am senzatia ca alter ego-ul meu principal nu ma mai iubeste. In schimb, isi revarsa toata afectiunea asupra unei creaturi vargate care bantuie prin casa noastra de vreo luna. Cred ca e o incrucisare intre o matza si o maimuta, asa ca eu ii zic „maimatza”. Am facut tot ce am putut sa-mi recapat locul unu. M-am straduit chiar sa fiu o lady, desi eu de felul meu sunt mai morocanoasa si am grija sa nu-mi musc limba ca sa nu ma otravesc. Dar nimic, vad ca nu apreciaza, nu ma mai baga in seama.

Acum avem alte preocupari. Sa nu iasa matza pe usa odata cu noi, cand mergem la serviciu. Sa nu sara matza pe geam. Sa nu plonjeze matza in wc. Sa ne pastram ciorapii intacti. Sa ne pastram mainile si picioarele intacte. Sa convingem lumea ca nu am incercat sa ne taiem venele, sunt doar zgarieturi repetate de la matza. Sa invatam sa dormim cu matza intinsa pe fatza. Sa ducem matza la veterinar. Sa scarpinam matza pe barbie, atunci cand are ea chef. Sa pupam matza. Sa pazim laptopul si cablurile. Sa nu inchidem matza in frigider. Sa pozam, in extaz, matza. Sa stam nemiscate cand doarme matza pe noi ca pe saltea. Pur si simplu nu mai suport! Ultima tradare a avut loc vineri, cand mi-am rugat alter ego-ul nerecunoscator sa-mi cumpere si mie un pulover si o prajitura, daca tot a luat salariul, si s-a intors acasa cu o casuta pentru matze si mancare pentru matze si jucarii pentru matze.

Sunt cu nervii la pamant, mai ales de cand mi s-a spus ca in ultima vreme sunt mai bine-dispusa (evident, de cand maimatza s-a bagat intre noi). Auzi, ce jignire! Eu nu sunt bine-dispusa! Niciodata! Cred ca ma imblanzesc. Ajutooooor!

dusmanul

De obicei, in anii trecuti imi puneam obiective foarte clare pentru anul urmator, pe care imi placea sa le bifez la sfarsit si sa vad in ce proportie le-am atins. Obiectivele erau de genul: sa-mi cumpar laptop/mobil/LCD etc. (dupa caz); sa vizitez minim 2 tari straine; sa-mi schimb jobul sau sa fiu promovata; sa castig cu x% mai mult (sau sa muncesc cu x% mai putin pe aceiasi bani – glumesc; sau nu); sa invat sa gatesc nu-stiu-ce, de exemplu supa :D… si tot asa.

Partea interesanta e ca, desi indeplinirea acestor obiective destul de clare si SMART imi oferea oarece satisfactie, aceasta (satisfactia) era destul de trecatoare si necesita setarea altor obiective. Ce mai, nu era decat o cursa dupa fericire si, dupa cum stim cu totii, trebuie sa te opresti din fugit ca sa-i permiti fericirii sa te ajunga.

Asa ca anul acesta mi-am scris in agenda mea personala niste obiective total UNSMART pe care nu am de gand sa le masor, ci doar sa le simt. Obiective precum: sa ma iubesc si sa ma rasfat mai mult, sa nu ma mai auto-biciuiesc pentru cea mai mica greseala, sa fiu mai putin perfectionista (nu in sensul sa-mi bag picioarele in ce fac, ci sa nu ma mai imbolnavesc de stomac penru orice detaliu pe care oricum il observ doar eu), sa nu ma mai masor dupa standarde care altora nici macar nu le trec prin cap, sa spun NU mai des si sa cer mai ferm ceea ce vreau, sa fiu mai detasata (nu nepasatoare, ci mai zen), sa evit elegant oamenii care ma enerveaza, sa stau mai putin timp la calculator si mai mult in parc, sa socializez si sa vorbesc mai mult… cu gura, nu pe mess sau facebook.

Si, nu in ultimul rand, anul acesta mi-am propus sa lansez un blog nou si sa construiesc o comunitate in jurul ideii de Sunt o lady. Cred ca traim niste vremuri care ne obliga pe noi, femeile, mai ales in marile orase si cu precadere in Bucuresti, sa suportam o gramada de badaranie, impolitete, duritate si vulgaritate care isi pun amprenta pe noi si care creeaza o generatie de tinere femei care nu mai stiu sa vorbeasca decat cu „p*** mea” in orice fraza. Cele care ne strambam cand auzim o injuratura suntem catalogate drept prea sensibile, iar competitivitatea de la munca ne face sa ne transformam in niste barbati pe tocuri, gata sa calce pe cadavre. Nu mai zic de valorile intoarse cu susul in jos (you know, bani, masini, fotbalisti, asistente tv, bombe sexy etc.). Haideti sa schimbam ceva pana nu e prea tarziu, haideti sa ne revoltam impotriva proastei-cresteri, haideti sa salvam macar o adolescenta de la a deveni o pitzi! Mai multe despre misiunea acestui blog si primul post, in care spun o mica poveste din facultate, gasiti aici. Sper sa va placa ideea mea, doamnelor si domnisoarelor, sa dati Like la pagina pe care am creat-o pe Facebook si sa ma ajutati sa „spreaduiesc” mesajul.🙂

Va doresc tuturor un an mai bun si cu obiective mai aproape de inima si sufletul vostru! Ganditi mai putin si simtiti mai mult!😉

Hot-n-fun in 2011

31 decembrie 2010

Motto: People don’t wanna think no more, they just wanna feel. They wanna let go.

La sfarsitul lui 2009 m-am amuzat alcatuind o lista cu cele mai bune (dupa gustul meu) piese de dans de pus la petrecerea de Revelion, asa ca m-am gandit sa repet figura si anul asta. Numai ca de aceasta data nu voi mai amesteca genurile muzicale, ci ma voi axa pe hip-hop si r’n’b.

Motivul pentru aceasta alegere mi-a devenit destul de evident dupa ce am privit la televizor, intr-una din serile trecute, o selectie cu cele mai bune momente din spectacolul World Music Awards, un show care se tine anual la Monte Carlo sub patronajului Printului de Monaco si care premiaza cei mai buni artisti din lume. Retrospectiva difuzata a aratat cele mai hot prestatii de prin 1989 incoace, cu mari artisti care au cantat live. I-am vazut pe toti, de la Bee Gees, Barry White, Michael Jackson, Julio Iglesias, Diana Ross… pana la Beyonce sau Akon. Ei bine, revelatia am avut-o cand am constatat ca singura piesa la care toata sala s-a ridicat in picioare si a dansat nebuneste printre scaune si pe langa pereti a fost In Da Club cu 50 Cent (dovada aici, de la minutul 5:37 cand primeste premiul pentru cel mai bine vandut artist al anului 2003). Si vorbim de o sala in care spectatorii sunt formati din familia regala Monaco si vedete internationale multi-premiate plus insotitorii lor.

Faza cu muzica hip-hop este ca i se pot reprosa multe din punct de vedere al versurilor: ca e vorba numai de „uite cati bani am”, „vreau sa beau si sa ma distrez” si „ce misto esti, vrei sa ti-o trag?”. De multe ori versurile sunt misogine, obscene etc. etc. etc. si pe deasupra nici cu gramatica nu stau prea grozav. Dar ceea ce o salveaza intotdeauna este ritmul. Ritmul este instinct, este atunci cand auzi o piesa si incepi sa dai din picioare sau din cap sau din umeri, cand simti beat-ul cum te patrunde pana in maduva oaselor si te abandonezi, intri intr-o anumita stare in care pur si simplu te simti bine. Poate ca nicio piesa hip-hop nu vorbeste despre sensul vietii pe pamant, dar cine vrea sa auda asta cand este la o petrecere? Este suficient timp pentru piese grele, cu versuri pline de intelesuri si cu solo-uri de chitara care iti aduc lacrimi in ochi. Atunci cand e vorba de distractie, lumea vrea sa se simta bine si sa danseze. De asta, rareori am vazut ca ringul de dans sa nu fie plin cand se difuzeaza o piesa hip-hop sau r’n’b. Pentru ca oamenii nu vor sa gandeasca, vor sa simta!

O sa va aduc acum aminte de niste piese old school despre care cred ca nu-si vor pierde niciodata prospetimea. Ce ziceti de Salt’N’Pepa – Whatta Man (you know, „a body like Arnold with Denzel’s face”) sau TLC – No Scrubs? Sau de More Than A Woman cu Aaliyah, o fata care avea gratie si clasa si in ale carei videoclipuri se dansa pe bune, cum rareori mai vedem in zilele noastre?

Tot la categoria „clasic dar mereu pe val” ramane Missy Elliott cu Get Ur Freak On. V-am zis ca mi-am botezat pisica in cinstea lui Missy Elliott, da? Si nu voi uita niciodata Can I Get A…? a lui Jay-Z, o piesa foarte obraznica as zice, care se difuza non-stop la radio in perioada in care eu imi scriam lucrarea de licenta. La fel, imnul feministelor care stiu sa danseze🙂, Destiny’s Child – Independent Women. Sau refrenul din Still D.R.E.

Intr-o clasa separata (unde nu e decat el) sta Timbaland, compozitorul si producatorul care, de peste 15 ani, lucreaza cu crema cremei cremelor artistilor internationali si este o masina de produs hituri care te fac sa dansezi pana cazi lat. Nu o sa amintesc aici decat colaborarile Carry Out cu Justin Timberlake si Promiscuous Girl cu Nelly Furtado, dar dati o cautare dupa discografia lui si lamuriti-va singuri.

Evident, nu poate lipsi 50 Cent cu In Da Club. We’re gonna party like it’s your birthday, yes sir! O alta piesa la care toata lumea da constiincios din toate mainile si picioarele este Black Eyed Peas – My Humps. Si sa va zic un secret: piesa care ma scoala fara gres din orice stare proasta este Outkast – So Fresh, So Clean. Numai cand aud acordurile de la inceput, uit instant de ce eram suparata.

Un alt producator de mega succes este Pharrell, un tip care scoate, nu stiu de unde, niste ritmuri de sare camesa pe tine, parol. Spre exemplificare, Can I Have It Like That cu Gwen Stefani, Drop It Like It’s Hot cu Snoop Dogg  sau mai noul Hot-n-Fun cu Nelly Furtado. Hypnotizing bass line indeed. Si, apropo, motto-ul de la inceputul postului este rostit de Pharrell in aceasta piesa. Eu cred ca are dreptate.

Ce-mi mai place mie la genul muzical de care vorbim este ca si cantecele slow au un anume ritm intrinsec si si ca permit etalarea unor voci negre foarte foarte bune, s-o recunoastem. O pauza de slow dupa repriza de hip-hop de mai sus ar prinde foarte bine, mai ales daca ar contine urmatoarele piese: Foolish cu Ashanti, U Got It Bad cu Usher, Poppin’ cu Chris Brown (era simpatic inainte sa o cafteasca pe Rihanna), deosebita Slow Jamz – colaborare Kanye West cu Jamie Foxx si Twista si neaparat, dar neaparat,  Ginuwine cu In Those Jeans (va dati seama, o intreaga piesa despre cum ii stau blugii unei tipe si cum ar vrea el sa puna mana). Tell me is there any more room for me?😀

Ar mai fi multe exemple de bifat pe playlistul de Revelion, dar o sa ma opresc aici cu cantecul care mi-a placut cel mai mult in 2010, Alicia Keys in toata splendoarea si sensibilitatea ei, o melodie pe care am ascultat-o si de cate zece ori la rand in vara, cand s-a lansat, si care-mi tine si acum loc de ringtone la telefon: Unthinkable.

Iar in loc de urari pentru 2011, o sa va citez din Unthinkable: „Why give up before we try, / Feel the lows before the highs, / Clip our wings before we fly away?” Deci va doresc ca, in anul care vine, sa va pastrati intacte curajul si optimismul si sa faceti chestii… de neconceput!😉

La multi ani de la Gilda & Missy (pisica, nu Elliott)!

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.