Psihoza de balerina

27 Februarie 2011

Nu obisnuiesc sa citesc cronici inainte de a merge la un film, ca sa nu fiu influentata. De aceea, cand am auzit de Black Swan am crezut ca e un film obisnuit despre stradaniile unei balerine de a atinge perfectiunea, cu o interpretare exceptionala din partea lui Natalie Portman – doar de-asta a fost nominalizat la Oscar, nu? De unde sa stiu eu ca e un thriller erotic cu accente horror? Sau un thriller horror cu accente erotice? Sau… in fine, e un film atat de iesit din tipare, incat e aproape imposibil de povestit.

Nina (Natalie Portman) este o balerina care locuieste cu mama ei (Barbara Hershey), o hoasca dementa pe langa care Cruella DeVil pare Alba-ca-Zapada. Aceasta o tine practic captiva intr-o camera cu jucarii si o trateaza ca pe o fetita de 10 ani, nedandu-i voie sa-si traiasca viata. Fire sensibila si timida, si-asa terorizata de mama, Nina este coplesita cand primeste rolul principal in „Lacul lebedelor”, visul vietii ei. Brusc trebuie sa se confrunte cu ura si invidia colegelor, cu concurenta bolnavicioasa a noii balerine Lily (Mila Kunis) si cu un regizor manipulator (Vincent Cassel) care incearca sa o convinga ca este minunata in rolul de Lebada alba, dar ca mai are de lucrat pentru cealalta parte a rolului, de Lebada neagra, simbolul senzualitatii si vicleniei. Cu regizorul incercand sa o seduca, Lily suflandu-i in ceafa si mama nebuna acasa, obsedata sa nu piarda rolul si sa danseze perfect, Nina o ia razna. Tare. Rau de tot. Atat de rau incat trebuie sa va duceti sa vedeti filmul.

Eu cand am venit acasa a trebuit sa mananc doua sendvisuri si sa beau jumatate de litru de apa ca sa-mi revin dupa Black Swan. Au fost momente cand aveam o mana inghetata si una transpirata, ma treceau fiorii si mi se facea pielea de gaina, iar la unele scene a trebuit sa-mi acopar ochii pentru ca nu am fost in stare sa privesc. Nu m-am mai speriat asa tare din 2001 cand era sa fac infarct la filmul The Others (stiti voi, ala cu Nicole Kidman si fantomele). La scenele unde nu am fost ingrozita, am fost dezgustata sau mi-a cazut falca. Ce mai, a trebuit sa o tin pe Missy strans la piept un sfert de ora ca sa ma calmez si sper sincer sa nu visez urat la noapte.

Cu toate astea, desi nu am vazut celelalte productii nominalizate la Oscar, ii tin pumnii acestui film, regizorului Darren Aronofsky si mai ales lui Natalie Portman, care a facut un rol senzational, incepand cu felul in care danseaza si arata ca o adevarata balerina si terminand cu teroarea si nebunia pura a personajului. Prin Black Swan intelegi ce inseamna munca si obsesia artistului exceptional, dualitatea de care are nevoie ca sa atinga perfectiunea si care uneori il doboara, dar poate fi si un exercitiu util de pus diagnostice pentru spectatorii psihiatri. Toti actorii isi fac treaba cu brio, iar stilul de filmare te arunca pur si simplu in valtoarea povestii, provocandu-ti uneori ameteli. Ah, si atentie va rog cui ii imprumutati pila de unghii… 😐

Partir ou rester?

20 Decembrie 2010

Majoritatea filmelor care vorbesc despre crizele oamenilor casatoriti trecuti de 40 ani au in centru barbati. E aproape un cliseu faza cu barbatul, sot si tata de familie model, pe care il apuca strechea si fuge in lume cu vecina de la 2 sau cu secretara frageda. Povesti similare cu femei sunt mai putine – singura care-mi vine acum in minte este Infidela cu Diane Lane si Richard Gere.

De aceea mi s-a parut foarte interesant si miscator filmul de limba franceza Partir (tradus la noi prin Ruptura) care a avut premiera in acest weekend. Suzanne (Kristin Scott Thomas, o actrita pe care o admir) este o englezoaica stabilita in sudul Frantei si maritata cu un doctor. Timp de 20 de ani, ea si-a indeplinit perfect atributiile de mama si sotie, avand grija de casa si de cei doi copii. Cand mariajul ei devine plictisitor si lipsit de dragoste, ea se hotaraste sa-si deschida un cabinet de fizioterapie, fosta ei meserie, pentru a aduce o schimbare in viata ei. Fatalitatea face ca sotul ei sa-l angajeze pe Ivan (Sergi Lopez), un imigrant clandestin spaniol (sa nu ma-ntrebati de ce il cheama Ivan pe spaniolul catalan, ca n-am idee) ca sa-i renoveze cabinetul. Intre Suzanne si Ivan se naste o pasiune mistuitoare, cu tot tacamul: furisat de acasa, partide de sex incendiare, certuri cu sotul gelos etc. culminand cu decizia femeii de a pleca de a acasa. De aici incepe un adevarat razboi intre cei doi amanti si sotul care face tot posibilul sa le puna bete-n roate si sa o determine pe Suzanne sa se intoarca la el.

partir

Ce mi-a placut la film: clar, Kristin Scott Thomas si pasiunea cu care joaca, gama larga de emotii pe care reuseste sa le transmita. In plus, este o femeie care a stiut sa se maturizeze gratios si fara artificii si isi poarta corpul cu naturalete. Pentru mine a fost o adevarata placere sa o urmaresc. Ce nu mi-a placut a fost ca, in comparatie cu ea, ceilalti actori au parut destul de stersi. Mai ales interpretul lui Ivan parea ca nu intelege prea bine ca partenera lui din film il iubeste si e gata sa-si dea si sufletul pentru el. Dar in afara de asta, povestea din Partir este una foarte puternica si merita vazuta.

Intr-un fel, cred ca filmul ilustreaza un alt cliseu: acela ca femeile nu sunt in stare sa aiba si ele o aventura sanatoasa, bazata pe meaningless sex, ci trebe musai sa se indragosteasca ca proastele si sa riste tot ce au pentru asta. Neurologul german Stefan Klein zice in cartea lui, Formula fericirii, ca fericirea in dragoste si pastrarea nestirbita a atractiei pentru acelasi partener, pe termen lung, e ceva ce tine de un mic neurotransmitator numit dopamina si ca numarul receptorilor de dopamina influenteaza numarul partenerilor sexuali. Asa se explica de ce circa 30% dintre barbati au asa-numita „gena a infidelitatii” – un anume tip de gena pentru receptorul D4, reprezentand un punct de legatura pentru dopamina. Pe de alta parte, tot el recunoaste ca majoritatea studiilor asupra infidelitatii s-au facut de catre cercetatori barbati, pe subiecti barbati, asa ca mecanismele infidelitatii la femei sunt mai putin cunoscute. In consecinta, de ce femeile nu sunt in stare sa aiba o aventura sanatoasa, bazata pe meaningless sex, ramane un mister pe care nici Partir nu-l elucideaza… dar macar e mai emotionant decat o carte de neuro-psihologie. 🙂