Ne place limbile straine

24 Ianuarie 2011

Ca absolventa de facultate de limbi straine, dupa ce am luat 4 ani de zile notite la cursuri in limbile lui Voltaire si Shakespeare, dupa ce am citit zeci de carti in original si avand majoritatea prietenelor la aceeasi facultate, am ramas cu „ticul” de a-mi presara vorbirea si scrierea cu sintagme sau cuvinte „straineze”, de obicei in engleza, care mi se par mie ca exprima mai bine sau mai savuros ceea ce doresc sa spun. Dandu-mi totusi seama ca nu toata lumea intelege sau apreciaza acest lucru – ba dimpotriva! -, incerc constant sa ma controlez si sa imi etalez cat mai putin cunostintele, iar atunci cand o fac, o fac in contexte in care sunt sigura ca nu irit pe nimeni.

Spre surpriza mea, insa, din ce in ce mai multi oameni nu (mai) considera snobism sa-si condimenteze comunicarea cu ajutorul limbilor straine, ba chiar au dus acest lucru pe cai nebatute inca de absolventii de facultati de profil. O sa dau mai jos cateva exemple, eliminand din start adolescentii si corporatistii, deoarece ei sunt an easy target, ca sa zic asa. 😀

Prima mostra de snobism de care vreau sa va povestesc am intalnit-o la nevestele asa-numitilor expati. Am ramas uimita vara trecuta cand, dupa ce am anuntat la o anumita scoala din Bucuresti cu predare intr-o anumita limba ca avem rechizite speciale, ne-am pomenit cu emailuri de la niste doamne cu prenume precum Marioara care ne cereau detalii despre produse in limba respectiva, desi era foarte clar ca noi suntem o companie romaneasca cu angajati romani. Dupa ce le-am raspuns cat am putut de politicos in romana, si-au adus brusc aminte ca pot vorbi si limba natala, nu doar pe cea a sotilor. Voila de vezi!

In aceste conditii, probabil nici n-ar mai trebui sa ma mire cand imi vad colegii obligati sa corespondeze in engleza pe teme de licitatii, oferte etc. cu angajati romani ai unor corporatii, uneori chiar si fara sa fie pus la Cc vreun sef strain care trebuie sa fie informat. Emailurile sunt de cele mai multe pline de greseli sau cu niste exprimari care te lasa masca – dar nu-i nimic, vorbim in engleza, wtf.

De asemenea, de cand e moda asta cu LinkedIn (un mare fas dupa parerea mea), nici acolo nu ne mai place sa vorbim in romana. Responsabilii de hasher posteaza anunturi de angajare intr-o engleza de multe ori aproximativa, cu exprimari gen „the company is present for 10 years” (tanti, tanti, Present Perfect e acasa sau a iesit la joaca?), iar amaratii in cautare de job le fac jocul si se chinuie sa le raspunda tot asa, intretinand o corespondenta de multe ori ridicola.

Dar cel mai ingrijorator lucru pe care l-am observat este o noua moda, aceea de a scrie anumite cuvinte cu prima litera mare, dupa modelul englezesc. Astfel, din ce in ce mai des vad scris Miercuri sau Decembrie, in loc de miercuri si decembrie, sau titluri cu toate cuvintele scrise cu initiala mare (cum ar veni, de exemplu, Ne Place Limbile Straine), desi limba romana nu prevede asa ceva. Mai rau, am vazut chiar substantive sau adjective scrise in mijlocul propozitiilor cu initiala mare, cu scopul de a le evidentia, desi pentru asta exista suficiente alternative (subliniere, scriere ingrosata sau cu aldine etc.).

In consecinta, vad ca s-a urcat scroafa-n copac. Geme internetul si lumea afacerilor de „professionals” care au impresia ca sunt multilateral dezvoltati si mai aduc si inovatii lingvistice cand nu stapanesc nici regulile gramaticale de baza. Asta in timp ce oamenii cu adevarat meseriasi (profesori, traducatori) se straduiesc cu modestie sa nu-i umileasca pe la interviuri. Poate ar trebui sa le dam mai des peste nas, totusi.

Singurul lucru care mi-a tinut moralul ridicat in zilele obositoare de la Frankfurt a fost cartea lui Muriel Barbery, Eleganta ariciului, pe care am cumparat-o din impuls de la un punct de presa din Otopeni, inainte de check-in. Mi-a placut atat de mult incat am dat-o gata (388 de pagini) in cele 5 zile cat am fost plecata, citind din ea pe unde apucam, amuzata si induiosata de povestea celor doua protagoniste.

Cartea este narata pe doua voci, de doua personaje aparent foarte diferite intre care se leaga o improbabila prietenie. Pe de o parte o avem pe doamna Michel, portareasa unui imobil unde locuiesc oameni foarte bogati si sus-pusi. Doamna Michel se straduieste din rasputeri (vom afla intr-un sfarsit si de ce) sa pastreze aparentele unei portarese obisnuite: o femeie stearsa, chiar urata, fara educatie si de inteligenta sub medie. De fapt, ea are o cultura generala remarcabila, citind orice, de la clasicii literaturii universale pana la tratate de filosofie, si isi apara cu indarjire “secretul” de locatarii snobi ai imobilului. Singura care o remarca este cealalta voce a romanului, Paloma, fiica de 12 ani a unui important politician care locuieste in aceeasi cladire. Paloma este o fata extraordinar de desteapta, cu mult peste varsta ei, e pasionata de cultura japoneza, dezgustata de superficialitatea lumii si complet neinteleasa de familia ei. Ea decide ca in ziua cand va implini 13 ani se va sinucide deoarece nu reuseste sa gaseasca nimic in lume care sa o incante. Cu toate astea spera sa descopere ceva care sa-i schimbe parerea si consemneaza intr-un jurnal tot ceea ce-i atrage atentia (mai ales scenele in care incearca sa descopere miscarea perfecta). Si iata ca sosirea unui nou locatar, un japonez bogat si rafinat, ii va oferi, in sfarsit, un motiv sa traiasca si, in acelasi timp, ii va schimba viata radical doamnei Michel.

Nu va lasati pacaliti de subiectul aparent trist pe care l-am creionat. Eleganta ariciului este o carte amuzanta, cu scene si replici savuroase, care abordeaza cu caldura si intelegere crizele spirituale prin care trecem cu totii cateodata. Paloma si doamna Michel, desi sunt ca niste arici care isi arata lumii doar tepii care le protejeaza, ascund in interior o mare bogatie intelectuala si sufleteasca. Observatiile portaresei asupra locatarilor si insemnarile in jurnal ale fetitei precoce au pe alocuri un haz nebun, iar alteori sunt extrem de profunde. Un rol foarte important in roman il au pisicile: incepand cu Parlamentul si Constitutia, cele doua feline care simbolizeaza existenta burgheza a parintilor Palomei, pana la Leon, motanul lenes al portaresei, botezat dupa personajul ei literar preferat. Doamna Michel se foloseste de Leon chiar si ca sa ne explice ce a inteles ea din doctrinele filosofice precum idealismul si fenomenologia. Pe langa umor si pisici, ambele personaje au in comun pasiunea pentru corectitudinea gramaticala, asa ca poate acum o sa intelegeti de ce mi-a placut atat de mult aceasta carte. :)

Am citit pe coperta Elegantei ariciului ca psihoterapeutii parizieni o recomanda pacientilor lor ca pe “un adevarat laborator alchimic, unde fiecare isi poate gasi rezolvarea propriilor probleme”. Ei bine, poate e cam exagerata aceasta afirmatie, in sensul ca nicio carte nu poate sa-ti rezolve problemele, oricat de mult ti-ar placea. Pe de alta parte, modul in care autoarea reuseste sa redea iesirea treptata la suprafata a traumei care a marcat-o pe portareasa si a facut-o sa se ascunda de lume, precum si finalul absurd care ii schimba planurile micutei Paloma, reusesc sa-ti dea de gandit si poate chiar sa te faca sa-ti revizuiesti parerea despre anumite lucruri.

De exemplu, pe mine m-a atins revelatia Palomei despre ”niciodata”. La suparare spunem cu destul de multa usurinta fraze precum ”Nu vreau sa te mai vad niciodata”, “N-o sa te mai deranjez niciodata”, “Sa nu ma mai cauti niciodata”, fara sa realizam ca “niciodata” inseamna… foarte mult, o eternitate. Doar moartea ne face sa patrundem esenta conceptului. Cine a citit poemul lui Edgar Allan Poe The Raven poate sa inteleaga cam ce simti cand stii ca n-o sa mai vezi o fiinta iubita niciodata. Asa ca romanul ne indeamna sa folosim acest cuvant cu precautie si se incheie cu un gust de ciocolata amaruie si cu ideea ca nu e obligatoriu sa lasam traumele si problemele din trecut sa ne afecteze tot restul vietii.

Publicat initial pe 28 februarie 2010.