Partir ou rester?

20 Decembrie 2010

Majoritatea filmelor care vorbesc despre crizele oamenilor casatoriti trecuti de 40 ani au in centru barbati. E aproape un cliseu faza cu barbatul, sot si tata de familie model, pe care il apuca strechea si fuge in lume cu vecina de la 2 sau cu secretara frageda. Povesti similare cu femei sunt mai putine – singura care-mi vine acum in minte este Infidela cu Diane Lane si Richard Gere.

De aceea mi s-a parut foarte interesant si miscator filmul de limba franceza Partir (tradus la noi prin Ruptura) care a avut premiera in acest weekend. Suzanne (Kristin Scott Thomas, o actrita pe care o admir) este o englezoaica stabilita in sudul Frantei si maritata cu un doctor. Timp de 20 de ani, ea si-a indeplinit perfect atributiile de mama si sotie, avand grija de casa si de cei doi copii. Cand mariajul ei devine plictisitor si lipsit de dragoste, ea se hotaraste sa-si deschida un cabinet de fizioterapie, fosta ei meserie, pentru a aduce o schimbare in viata ei. Fatalitatea face ca sotul ei sa-l angajeze pe Ivan (Sergi Lopez), un imigrant clandestin spaniol (sa nu ma-ntrebati de ce il cheama Ivan pe spaniolul catalan, ca n-am idee) ca sa-i renoveze cabinetul. Intre Suzanne si Ivan se naste o pasiune mistuitoare, cu tot tacamul: furisat de acasa, partide de sex incendiare, certuri cu sotul gelos etc. culminand cu decizia femeii de a pleca de a acasa. De aici incepe un adevarat razboi intre cei doi amanti si sotul care face tot posibilul sa le puna bete-n roate si sa o determine pe Suzanne sa se intoarca la el.

partir

Ce mi-a placut la film: clar, Kristin Scott Thomas si pasiunea cu care joaca, gama larga de emotii pe care reuseste sa le transmita. In plus, este o femeie care a stiut sa se maturizeze gratios si fara artificii si isi poarta corpul cu naturalete. Pentru mine a fost o adevarata placere sa o urmaresc. Ce nu mi-a placut a fost ca, in comparatie cu ea, ceilalti actori au parut destul de stersi. Mai ales interpretul lui Ivan parea ca nu intelege prea bine ca partenera lui din film il iubeste si e gata sa-si dea si sufletul pentru el. Dar in afara de asta, povestea din Partir este una foarte puternica si merita vazuta.

Intr-un fel, cred ca filmul ilustreaza un alt cliseu: acela ca femeile nu sunt in stare sa aiba si ele o aventura sanatoasa, bazata pe meaningless sex, ci trebe musai sa se indragosteasca ca proastele si sa riste tot ce au pentru asta. Neurologul german Stefan Klein zice in cartea lui, Formula fericirii, ca fericirea in dragoste si pastrarea nestirbita a atractiei pentru acelasi partener, pe termen lung, e ceva ce tine de un mic neurotransmitator numit dopamina si ca numarul receptorilor de dopamina influenteaza numarul partenerilor sexuali. Asa se explica de ce circa 30% dintre barbati au asa-numita „gena a infidelitatii” – un anume tip de gena pentru receptorul D4, reprezentand un punct de legatura pentru dopamina. Pe de alta parte, tot el recunoaste ca majoritatea studiilor asupra infidelitatii s-au facut de catre cercetatori barbati, pe subiecti barbati, asa ca mecanismele infidelitatii la femei sunt mai putin cunoscute. In consecinta, de ce femeile nu sunt in stare sa aiba o aventura sanatoasa, bazata pe meaningless sex, ramane un mister pe care nici Partir nu-l elucideaza… dar macar e mai emotionant decat o carte de neuro-psihologie. 🙂

Missy

19 Decembrie 2010

– Mami, uite ce pisica are tanti!

– Lasa ca ai si tu o pisica la bloc.

– Dar aia e maro si asta e cu dungi. O vreau pe asta!

– Pisicile au diverse culori, dar sunt la fel pana la urma.

– Nuuu, aia e mare si asta e mica. O vreau pe asta!

– Pisicile nu raman mici. E mica dar o sa creasca si o sa ajunga cat aia de la bloc.

– Dar aia de la bloc nu e desenata cu negru pe la nas. O vreau pe asta!

…Si discutia ar fi putut continua la nesfarsit, spre disperarea mamei micutului pasionat de pisici, daca Gilda nu ar fi coborat din metrou, cu Missy ascunsa in geaca si protestand indignata ca nu a fost adusa cu taxiul, intr-o seara geroasa de decembrie. Si uite-asa a inceput o noua aventura.

Missy

P.S. Momentan Gilda nu poate sa scrie mai mult deoarece este nedormita si are toate degetele roase si muscate. Daca vedeti ca nu mai apare p-aici, va rugam verificati daca n-a mancat-o Missy.

Playlost

12 Decembrie 2010

Muzica este una dintre cele mai frumoase inventii ale lui Dumnezeu. Faptul ca un numar limitat de note muzicale poate produce noi si noi cantece diferite, de la Mozart si Beethoven pana la U2 si Lady Gaga, si ca zilnic apar la radio si tv alte piese, in care cele sapte note sunt altfel combinate, mi se pare un adevarat miracol.

Daca ar fi numai sa ne gandim la piesele pe care poti dansa la o petrecere, luate doar din anii ’80 pana azi, ar rezulta un playlist urias, cu rock, disco, Depeche, dance, hip-hop & r’n’b, house, latino, pop – un playlist care ti-ar ajunge nu pentru 3 zile si 3 nopti, ca-n povesti, ci probabil pentru 33 de zile si nopti.

Cu toate astea, pe ce danseaza romanii cand se duc la o petrecere, nunta, botez etc.? Pai sa vedem. Am constatat ca, indiferent de oras, indiferent de context si indiferent de varstele participantilor, pot sa pariez tot continutul cardului de salariu ca urmatoarele piese nu vor lipsi:

Gasca mea si Ca la 20 de ani, doua melodii care provoaca o fascinatie ce ma fascineaza (sic!) asupra petrecaretilor trecuti de mult de varsta targetului initial;

I Will Survive – probabil in fiecare dintre noi zace o femeie care a fost parasita dar si-a revenit miraculos;

– medley-ul de rock’n’roll, ala care tine 15 minute si are refrenul „ua-ba-ba-lu-ba-ua-ba-ba-lu-ba-bem-bem-bum”, legat apoi cu The Bare Necessities;

Macarena, Meneaito, Mambo no.5 urmate neaparat de Dansul pinguinului si Brasoveanca – apoi supravietuitorilor li se canta I Had the Time of My Life.

Pe deasupra, in momentul cand toata lumea danseaza fericita pe o piesa de Black Eyed Peas sau Pussycat Dolls, un participant se duce la DJ si ii zice „Da’ o sarba nu pui?”. Dupa care the party se transforma in sezatoare iar neadmiratorii muzicii populare romanesti fug acasa imbulzindu-se pe scari. The party is over.

In principiu, nu contesc dreptul fiecaruia de a-i placea orice gen muzical. Dar de ce sa ma mai duc la o petrecere cand stiu ca in proportie de 90% se vor pune aceleasi melodii? De ce oamenii nu pot sa danseze pe miile de piese super misto din repertoriul romanesc si international, cu care s-ar putea tine zeci de petreceri diferite, si prefera in schimb sa intre in transa numai cu meneaito meneaito meneaito si I Will Survive? E un exemplu de hipnoza in masa care ma uimeste.

In acelasi timp, e o dilema precum cea cu oul si gaina, prostituata si clientii, consumatorii si vanzatorii de droguri: cine e de vina, DJ-ul sau participantii? Nu am cunoscut pana acum niciun DJ cu suficienta coloana vertebrala care sa zica „Bai nene, I don’t do dansul pinguinului”. Exista mereu petrecaretul care cere muzica populara si DJ-ul gata sa-i faca pe plac, in pofida privirilor dezaprobatoare ale celorlalti participanti.

Si asa, toate petrecerile sunt fotocopiate. Asa voiam sa-mi numesc postul, „Petreceri fotocopiate”, dar in timp ce scriam textul am tastat gresit „playlost” in loc de „playlist”. Si mi-am dat seama ca despre asta este vorba: DJ-ii si-au pierdut imaginatia iar eu mi-am pierdut speranta sa ajung la vreo petrecere care sa nu se transforme in nunta si care sa aiba un playlist fresh, original. Probabil singura solutie e sa-i dai DJ-ului o lista cu melodiile selectate de tine si sa-l ameninti ca o sa-l plesnesti repetat peste fata cu o clatita fierbinte daca se abate de la ea. Asa ca I don’t feel like dancing, no sir, no dancing today.

Astazi dimineata, la un radio dintr-un taxi, am auzit o idee interesanta: ca este ziua Romaniei, nu a romanilor.  Intr-un fel, e adevarat: sarbatorim o sarbatoare (sic!) cu care oamenii nu (mai) au nicio legatura. Cunoasteti pe cineva din anturajul vostru care e mandru ca e roman, care s-a trezit azi cu inima palpitando-frematanda de emotie? Pe de alta parte, pe prima pagina a unui cotidian, varianta online, scria ceva de genul „Te plangi ca Romania nu face nimic pentru tine, dar ce faci tu pentru Romania?”

Pai hai sa vedem un caz concret. Intamplator, in aceasta luna sarbatoresc 11 ani de cand sunt angajata (va rog nu-mi urati „Multi inainte”). In aceasta perioada am lucrat numai cu carte de munca, fara pauza (nici macar o zi) intre doua locuri de munca si nu am avut niciodata concediu medical (din nou, nici macar o zi). Pana de curand, toate analizele si toate consultatiile medicale mi le-am facut numai pe banii mei, la clinici private. Pot spune cu mana pe inima ca Romania nu a cheltuit niciun leu, vechi sau nou, pe sanatatea mea. Din fericire nici eu nu am avut decat foarte rar motive sa ma preocup de acest aspect.

In vara, cand mi-am schimbat medicul de familie, doamna doctor („doamna” fiind aici un apelativ nemeritat) mi-a spus ca am dreptul, anual, la un set complet de analize gratuite, in luna in care m-am nascut. Drept urmare, la sfarsitul lunii noiembrie m-am prezentat la cabinet hotarata sa profit, pentru prima oara in viata, de serviciile Romaniei pentru cetatenii ei platitori de taxe. Doamna doctor (apelativ nemeritat) m-a privit intai cu ochi straini si goi, apoi a izbucnit in ras: „Ai venit prea tarziu. Intotdeauna in lunile noiembrie si decembrie se epuizeaza banii pentru analize gratuite. In niciun an nu raman bani.”

Ce poti sa raspunzi la asa ceva? „Ma scuzati, data viitoare o sa ma nasc in ianuarie”? Sa-i amintesti ca tu lucrezi 12 luni pe an si angajatorul varsa impozite din ianuarie pana in decembrie, nu pana in octombrie? Sa intrebi unde sunt banii tai din ultimii 11 ani de nu ti-a mai ramas si tie de-o analiza? Cumva la toti asistatii social care n-au muncit o zi in viata lor, la nesimtitii pensionati la vrajeala pe caz de boala (sate intregi), la chiulangiii motivati cu concedii medicale obtinute pe spaga, la directorii de spitale care  gestioneaza bugetul aiurea si fura si banii aia putini? Sa te intorci pe calcaie si sa te duci glont la Ministerul Sanatii sa-i scrii pe ziduri STF domnului ministru (apelativ nemeritat)?

Asa ca raspunsul meu este nu, nu simt ca sarbatoarea de azi are vreo legatura cu mine si da, eu mi-am indeplinit  si imi indeplinesc zilnic partea mea de „contract” cu Romania si acum astept sa faca si Romania ceva pentru mine. Si corul antic raspunde „Asteapta…”.

Leapsa cu carti

27 Noiembrie 2010

O preafrumoasa  leapsa mi-a transmis Lady Io si ma voi achita in continuare de ea, cu ceva intarziere datorata subiectului cu inalta incarcatura culturala. 🙂

Mi-a placut de mica sa citesc, dovada ca pana in clasa a patra am reusit performanta sa ma pricopsesc cu ochelari pe care ii port intelectualiceste pana in ziua de azi. N-o sa vorbesc prea mult despre cartile copilariei, deoarece ele au fost cam aceleasi pentru toata lumea din generatia mea: Povesti nemuritoare, Cei trei muschetari, cartile lui Jules Verne, Ciresarii, Legendele Olimpului – o carte mare, cu poze, pe care am citit-o de nenumarate ori, astfel incat si in ziua de azi cunosc cam toti zeii care cu ce se ocupa. 🙂 In fine, au mai fost si altele din care imi amintesc doar subiectul sau cum aratau copertile, insa nu mai pot acum sa le numesc.

Prin liceu am citit niste Hermann Hesse (Jocul cu margelele de sticla, Siddharta, Lupul de stepa), niste Cioran … in fine, cam ce ne recomanda domnisoara diriginta sau ce ma mai taia capul. Nu ajunsesem inca in perioada in care sa ma definesc ca personalitate si gusturi. Mi-a placut mult Mircea Eliade (evident Maitreyi, era la moda) dar mai ales nuvelele lui fantastice. Chiar am scris si eu una in stilul asta. Se numea Usile. Cred ca o mai am pe undeva, scrisa cu creionul pe un caiet de matematica. Ah, si De veghe in lanul de secara, de J.D.Salinger, un roman in care cred ca orice adolescent s-ar regasi. Plus Travesti de Mircea Cartarescu.

Apoi in facultate a fost epoca lecturilor la kilogram si la metru. Imaginati-va: facultate de limbi si literaturi straine! In fiecare semestru primeam liste interminabile de lecturi obligatorii din literatura franceza si engleza. N-am ratat nimic, din Evul Mediu pana in zilele noastre. Am citit scrierile lui Voltaire, poeziile lui Francois Villon si romane frantuzesti incredibil de lungi si plictisitoare, scrise cu litere mici pe foi subtiri, pentru ca, stiti, in secolul XVIII lumea avea foarte mult timp liber la dispozitie. Dar nu va lasati pacaliti, francezii sunt destul de perversi, vezi Legaturile primejdioase de Choderlos de Laclos.

Am citit operele complete ale lui Shakespeare, in original (piese si sonete). Pana in ziua de azi sunt capabila sa recit din Romeo si Julieta: „What’s in a name? That which we call a rose / By any other name would smell as sweet!” Din toata generatia noastra, eu si o colega am fost singurele care am citit tot romanul Ulise al lui James Joyce. Fluxul constiintei, my ass. Dupa asa ceva, ti se schimba perceptia asupra conceptului de plictiseala. 😐

In anul IV, pe langa bibliografiile de la engleza si franceza, ne-am pricopsit si cu literatura americana si universala. Basca faptul ca a trebuit sa-mi scriu lucrarea de diploma. Deci va zic: cred ca atunci mi s-a disociat personalitatea si a fost eliberata Gilda, alter ego-ul meu nevrozat. Subiectul lucrarii mele a fost Harold Pinter, un dramaturg britanic contemporan din teatrul absurdului. Amuzant si nebun. Lucrarea mea s-a numit „O teorie comica a nevrozei” – cu aceasta ocazie, m-am apucat sa citesc ce-a zis Freud despre motivele pentru care radem si in sfarsit am inteles de ce, inca de mica si pana in ziua de azi, rad cu lacrimi cand vad pe cineva ca se impiedica.

Dupa ce am terminat facultatea, am jurat ca nu o sa mai citesc nimic in viata mea. Nada. Zero. Zilch. Rien. Niente. Mai ales niciun poet romantic englez, nuuu! De altfel, cam 2-3 ani dupa absolvire, chiar nu am mai pus mana pe nicio carte de beletristica si am citit mai mult carti de marketing, de psihologie, sociologie sau de engleza de afaceri, ca tipii uitasera sa ne invete la facultate cum se scrie o scrisoare de intentie (in schimb am studiat 4 semestre engleza veche, desi pana in ziua de azi nu am gasit pe nimeni dispus sa converseze cu mine).

Si iaca asa, ajungem in zilele noastre cand pofta de lectura mi-a revenit dupa ce trauma post-universitara s-a vindecat. O sa va zic mai jos, aleator, cativa autori care imi plac si de la care am citit minim doua carti:

  • David Lodge – autor britanic de formatie universitara. Subiectul sau  predilect este sa scoata oamenii din mediul lor natural si sa-i confrunte cu situatii si contexte nefamiliare, de exemplu profesori din Anglia si State care fac schimb de experienta sau cadre universitare care au de-a face cu persoane din mediul de afaceri. Evident, umor britanic delicios cat cuprinde: Ce mica-i lumea, Schimb de dame, Meserie!, Ganduri ascunse etc.
  • Julian Barnes – alt autor britanic care imi place, hazos si simpatic: Iubire etc., Trois, Pana cand m-a cunoscut, Tristeti de lamaie, Pedantul in bucatarie (aveti grija cand comandati carne de veverita).
  • Gabriel Garcia Marquez – pentru atmosfera mitica pe care reuseste sa o creeze inca din primele fraze ale cartilor sale. Dragostea in vremea holerei, Un veac de singuratate, Despre dragoste si alti demoni… fiecare este un univers paralel prin care am colindat uneori fascinata, alteori iritata, dar mereu uimita.
  • Zeruya Shalev – scriitoare israeliana, centrata pe povesti despre relatii disfunctionale si viata interioara a protagonistelor. Uneori poti sa inveti mai mult dintr-un roman decat dintr-o carte de psihologie. Asa a fost pentru mine cu Viata amoroasa si Sot si sotie (despre care am de gand sa scriu un post separat). Intentionez sa-i citesc si restul cartilor.
  • Stieg Larsson – i-am laudat pe larg trilogia Millenium pe fostul blog. Este o mare, mare, pierdere pentru beletristica de azi ca a murit inainte sa mai scrie si altceva. A fost un scriitor capabil sa teasa intrigi complicate, originale, si a creat unul din cele mai vii si complexe personaje feminine: hackerita Lisbeth Salander.
  • Michel Houellebecq – un scriitor francez pe care nu e bine sa-l citesti daca esti deprimat sau treci printr-o faza mai proasta, dar care are o sinceritate si o forta ce te coplesesc. Dupa ce am citit Platforma, zile in sir nu am reusit sa ma smulg din povestea de o tristete – as zice – primordiala. Am perseverat cu Posibilitatea unei insule, Particulele elementare si Extinderea domeniului luptei (nu neaparat in ordine cronologica).
  • Helen Fielding – este imposibil sa nu o indragesti, sa te enerveze si sa-ti fie mila in acelasi timp de Bridget Jones, prototipul fetei single intr-o lume de „casatoriti ingamfati”. In afara de cele doua romane din seria cu Bridget, mai e unul la fel de amuzant, Olivia Joules si imaginatia hiperactiva. Daca cititi vreodata chick lit, va rog sa o alegeti pe Helen Fielding. 🙂
  • Dan Brown – si pe el l-am laudat pe larg pe fostul blog si am explicat de ce imi place, chiar daca este un „autor FMGC”. E un om extrem de cultivat, o enciclopedie ambulanta, stie sa isi dozeze actiunea si sa o combine cu infromatii interesante de istorie, religie, simbolistica etc. Daca te detasezi de subiectele in sine, ai de invatat multe lucruri din cartile lui.
  • Sarah Dunant – o autoare care stie sa croiasca povesti captivante, fie ca sunt contemporane (Transgresiuni), fie de epoca (In compania curtezanei). Am de gand sa citesc si restul cartilor care ii apartin.

Si cativa scriitori de la care am citit doar o carte si mi-a placut in mod deosebit: Muriel Barbery Eleganta ariciului, Jonathan Safran Foer Totul este iluminat, Hannah Green Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri, Marie CardinalCuvinte care elibereaza, Patrick SuskindParfumul.

Voiam sa mai zic si de autorii „non-beletristici”, precum Malcolm Gladwell, Tor Norretranders etc. dar deja m-am intins prea mult si nu cred ca cineva a avut rabdare sa ajunga pana aici. 🙂 Dau leapsa cui o doreste si va urez lectura placuta!

Gilda se ambaleaza

24 Noiembrie 2010

In fiecare companie de bunuri de larg consum exista un departament de cercetare & dezvoltare cu o sectie dedicata proiectarii de ambalaje pentru produse. Acolo lucreaza un nene al carui job este sa o scoata pe Gilda din minti. Parca il vad: un tip mic si grasut, cu ochi de viezure si o minte diabolica. El trebuie sa inventeze ambalaje care nu se desfac si care ajung, invariabil, in cosul de cumparaturi al Gildei. Din cauza lui:

  • Foliile de la caserolele cu salate sau salam care au un colt de care trebuie sa tragi nu se desprind niciodata si trebuie taiate cu cutitul.
  • Inelul de plastic care sigileaza sticlele de ulei sau sucurile la cutie iti ramane in mana intodeauna cand tragi de el si necesita, de asemenea, operatiuni de gaurire cu cutitul.
  • La fel de usor se rup inelele de metal de la conserve. Daca o conserva nu are inel de metal, atunci va provoca stricarea iremediabila a desfacatorului de conserve. Probabil pentru conserve se foloseste tabla anti-glont.
  • Blisterul de la periutele de dinti nu se rupe, in schimb, niciodata, si necesita taiere cu o foarfeca solida cu lama de 16cm. De fapt, nimic din ce se vinde in blister (ex. bateriile) nu se poate desface cu mainile goale, fara sa-ti rupi macar o unghie.
  • Orice mostra (plic) de sampon, crema, gel de dus etc. refuza cu vehementa sa se rupa pe portiunea pre-perforata. Asta e foarte misto mai ales daca esti deja sub dus si incerci sa o rupi cu mainile ude.
  • Ca o regula, orice plic care are desenata o linie intrerupta si indicatia „rupeti aici” este facut dintr-un material rezistent la sfasiere.
  • Dopurile de la sticlele de vin se rup de la jumatate si raman blocate pe gatul sticlei cu o frecventa de 1 la 5. Ok, 1 la 7. [Disclaimer: Gilda nu este alcoolica. Cele 7 sticle le-a baut cumulat toata viata ei.]
  • Cutiile din carton (de ex. de cereale) sunt perfect lipite cu superglue si provoaca zdrentuirea iremediabila a capacului pe care se presupune ca trebuie sa-l inchizi si deschizi de multe ori pana consumi continutul.
  • In compensatie, produsele la punga de plastic, care de preferinta se imprastie usor (vezi cerealele de mai sus, malaiul etc.) se risipesc in proportie de 50% cand incerci sa rupi cu gentilete un colt al pungii si aceasta se sfasie instantaneu in zig-zag de sus pana jos.
  • Pachetelele de batiste de hartie care au acea clapeta cu adeziv raman nedesfacute la prima incercare deoarece clapeta iti ramane in mana si tu ramai cu lacrimile pe obraz (nu am vrut sa scriu „cu mucii siroind”).

Pe bune acum, nu are dreptate Gilda cand viseaza o vendetta crunta impotriva domnului de la sectia de ambalaje?!

Ieri, 13 noiembrie, a fost ziua internationala a bunavointei. Sa nu credeti ca s-a vorbit despre asta pe undeva sau ca s-a celebrat in mod public. Am aflat intamplator din editia de noiembrie a revistei Psychologies. Asta s-a suprapus (nu exista coincidente…) cu concluzia amara la care ajunsesem de cateva zile, ca ar trebui infiintata o zi internationala a politetii. Sau macar una nationala. Sau macar una care sa se sarbatoreasca in Bucuresti si judetul Ilfov.

Vedeti voi, la noi bunavointa si politetea sunt confundate cu prostia si slabicunea. Am avut chiar supriza sa mi se tina discursuri motivationale precum: „Esti prea politicoasa si ai prea mult bun-simt si din cauza asta vei avea de pierdut in viata. Trebuie sa fii mai nesimtita, sa te tiganesti mai mult!” La fel au patit si alte persoane pe care le cunosc. „Ce e cu aerele astea de domnisoara crescuta la pension? Fii mai populara, nu te mai ofili ca o mironosita cand zic in prezenta ta „p**a” si „c***t”!”

Ei bine, eu refuz sa ma cobor. Mai bine domnisoara de pension decat printesa de cartier. Mai bine o colega buna decat o scorpie performanta calcatoare pe cadavre. Asa cum scrie in dosarul „Nevoie urgenta de bunavointa” din Psychologies:

Sa terminam odata cu „totul pentru sine”! Sa terminam cu acel infernal cult al performantei, cand oricine e singur si avem parte de luptatori fara suflet. Intr-o lume in criza, e urgent sa punem un pic de dulceata si respect in relatiile dintre noi.

Cunosc cateva persoane care ar rade in hohote citind aceste cuvinte si mi-ar spune ca n-au timp de blah-blah-uri de-astea soft psihopupu si ca afara ii asteapta o lume rea unde trebuie sa-ti urmezi interesul. Nu le trece prin cap ca lumea a ajuns asa rea tocmai din cauza unor oameni ca ei, care au pierdut contactul cu ceea ce este uman in ei, sau, daca nu l-au pierdut, il aplica selectiv.

Acum, nu-mi fac iluzii. Stiu ca dupa ce voi termina acest post, voi inchide laptopul si voi iesi afara, ma vor astepta niste concetateni care ma vor impinge cand voi vrea sa ma sui in autobuz si ca va trebui sa suport persoane cu pretentii care isi condimenteaza speech-ul cu „p**a” si „c***t” si ca mi se va face observatie ca am „pierdut timp” ajutand o colega… but guess what? Nimeni nu va reusi vreodata sa ma transforme intr-o badaranca, chiar daca voi avea de pierdut in viata din cauza asta. Traiasca bunavointa si politetea! Vreau sa cred ca nu se vor demoda niciodata.

Organiza-te-as!

10 Noiembrie 2010

O tipa pe care o cunosc 😀 a publicat un guest post pe Dazzle.ro, site dedicat imbunatatirii performantelor profesionale. Articolul este despre cursurile de time management, un concept care, la fel ca multe altele din seria „dezvoltare personala”, a fost inventat cu intentii bune dar a ajuns doar un pretext sa te dai important carand dupa tine un organizer urias cu multe indexuri colorate.

In afara de „solutiile de lemn” inghitite pe nemestecate, de iluzia ca poti manageria si controla timpul de parca ar fi un material de constructii si de faptul ca omul e tratat ca o fabrica sau un utilaj care trebuie sa fie productiv, am vazut cu ochii mei cum astfel de cursuri au transformat persoane de treaba in niste manechine cu aer superior care, la orice intrebare, rugaminte, etc. iti recita incruntate: „Te rog sa respectam planificarea”, „Nu am timp pentru lucruri marunte”, „Acum am alte obiective mai importante”. Ironia este ca, in ciuda acestor declaratii pline de avant planificator, persoanele respective nu isi imbunatatesc in realitate performantele si raman neschimbate, cu aceleasi defecte si lipsuri legate de organizare si time management pe care le aveau si inainte. Doar ca acum au un defect in plus: sufera de ele insele.

De asta, articolul Intre time management si „I” management incearca sa traga un semnal de alarma (sau poate doua palme) acelora care se reped direct la… stiti voi, sfaturi, trucuri si tehnici ca sa te organizezi mai bine, fara sa se gandeasca mai intai ce ii face sa fie dezorganizati.

Pun pariu ca, in momentul cand ai identificat adevaratul motiv pentru care esti dezorganizat si n-ai chef de munca, si faci ceva ca sa schimbi situatia, cel putin 50% din problema dispare si nu mai ai nevoie de niciun curs, sau in orice caz, nu de unul care tine doi ani si costa mii de euro. But it’s just a dazzling guess…

Lenea pot sa te ucide

28 Octombrie 2010

Initial am vrut sa intitulez articolul „Google Translate pot sa te ucide”, dar mi-am dat seama ca instrumentul de traducere in cauza nu are nicio vina per se. E chiar o unealta de mare folos daca vrei sa intelegi continutul unui site sau al unui document scris intr-o limba pe care n-o cunosti. Ba chiar poti sa corespondezi cu un strain si sa intelegi in mare ce vrea sa spuna, cum fac, de exemplu, colegele mele care tin legatura cu furnizori internationali care nu prea vorbesc engleza si nu se exprima decat in limba natala.

Situatia se schimba in momentul cand folosesti Google Translate… de lene si trimiti o scrisoare de vanzare catre potentiali clienti, asteptandu-te ca acestia sa citeasca un text efectiv hilar si sa iti cumpere produsul. Nu am crezut ca se poate asa ceva pana nu am primit o oferta de la compania care comercializeaza asa-numitele Baby Plants, niste plantute puse intr-un mini-ghiveci si protejate de o capsula, care cresc daca le uzi si apoi le poti transplanta intr-un ghiveci normal. O idee foarte simpatica in sine, dar iata ce scrie in instructiunile de utilizare pe care le-am primit (o sa citez selectiv, ca sa nu va plictisesc):

„Tocmai ați primit primul Pet Tree. A-ti deschis ambalajul si v-ați așezat sa va bucurați de amicul nou simpatico. Daca sunteți atenți si nu-l uitați, floarea o sa crească in fata ochilor dumneavoastră si in urma poate sa ocupe un loc intre altele ghivece.

Urmăriți câteva pași simple si floricica dumneavoastră mica va avea un viitor. Planta dumneavoastră are nevoie de apa. Bineînțeles in anumite cantitatea, pentru ca udarea excesiva poate sa le ucide. Daca observați ca planta creste repede puteți creste perioada intre udările.

Pet Tree iubesc soarele. Păstrați-le in cald – temperaturile scăzute pot sa le ucide.

Când a crescut atât ca, capsula ii este deja mica – a venit timpul sa-l eliberați.”

Nu cred ca mai are rost vreun comentariu. Oscilatia continua masculin-feminin / singular-plural, substantivele articulate aiurea si verbele cu forme… originale m-au ametit. Pur si simplu nu pot sa inteleg ce a fost in capul persoanei care a trimis aceasta prezentare. Nu e nicio rusine sa nu cunosti o limba straina, dar aici erau doar cateva paragrafe care puteau fi incredintate unui traducator profesionist pentru o suma modica sau macar puteau fi corectate si adaptate dupa traducerea cu Google Translate. Si e vorba de o scrisoare de vanzare, oameni buni, un document pe care il scrii o singura data si pe care te bazezi sa-ti aduca clienti tot anul!

Ca sa va arat ce fel de reactie poate starni o asemenea gafa, ca altfel nu pot sa-i zic, iata ce mi-a raspuns cineva din companie (evident, la misto) dupa ce i-am forwardat mailul in cauza: „Eu la-m citit si am minune, lua-ti nici o data un plant asa ca acel.” 🙂

Concluzia? Lenea chiar poate sa te ucide, nu pe tine fizic, ci afacerea ta.

Sfaturi babesti glossy

25 Octombrie 2010

Orice om de o inteligenta supersonica-intergalactica (cum este, de exemplu, Gilda) are nevoie de cate un mic interludiu non-cultural si non-stiintific in care sa permita refacerea neuronilor suprasolicitati. Acest interludiu poate fi consumat dupa placul persoanei respective, in functie de sex, varsta si preocupari, si poate varia de la o bere rece la terasa pana la urmarirea unui serial stupid si de la o partida de pescuit pana la o sesiune de shopping.

In cazul meu, mica placere nevinovata si reimprospatatoare este rasfoirea revistei Cosmopolitan. Din timpuri imemoriale, cand eram la facultate si revista a fost tiparita pentru prima data in Romania, mi-a intrat cumva in obisnuinta sa o cumpar lunar si am ajuns atat de rau incat, atunci cand vad un nou numar la chiosc, bag automat mana in geanta dupa portofel. Marea mea problema si mirare este aceea a calitatii editoriale care variaza dramatic de la numar la numar. Sunt editii super-reusite, cu articole extrem de bine scrise, amuzante, utile si tot ce mai vreti si numere… ei bine, frate, niste numere de zici ca tot colectivul a plecat la cursurile optionale de ukulele si a lasat trei studente repetente sa-si faca de cap in redactie scriind „10 moduri in care sa-ti faci iubitul gelos” sau alte chestii rasuflate.

Cel mai recent exemplu de articol care m-a lasat muta de uimire este in numarul din octombrie si se intituleaza 50 de remedii babesti ciudate, dar foarte eficiente. Nu ca n-as crede in remediile traditionale, urat si politically incorrect denumite „babesti”, insa unele sunt prezentate ca niste solutii „de criza” pe care sa le aplici atunci cand esti la birou, in oras sau in alt loc public si te apuca vreo durere sau alta stare neplacuta, iar altora nu le inteleg rostul. Iata favoritele mele:

Iti miros picioarele. Aplica pudra pe labele picioarelor pentru a usca transpiratia si acopera-le cu sosete curate – bumbacul o sa absoarba apa si o „sa diminueze” mirosul. Intrebarea mea, oarecum legitima, este: daca nu esti acasa de unde faci rost de talc si sosete curate, iar daca esti acasa de ce nu… te… aaa… speli?

O durere de cap apasatoare incepe sa te supere. Pune o lingura de metal in apa cu gheata sau in frigider si las-o pana se raceste bine. Preseaz-o pe cerul gurii pentru a mai tine in frau durerea cateva ore, pana ajungi acasa. Ok, deci se precizeaza clar ca nu e un sfat pentru acasa. Deja ma vizualizez strecurandu-ma in bucataria firmei, luand din congelator o lingura pe care in prealabil am pus-o acolo cand femeia de serviciu se uita in alta parte si infigandu-mi lingura pe gat, cu partea bombata lipita de cerul gurii, moment in care vine la masa directorul de operatiuni, ma priveste plin de mila si imi explica: „Lingura se tine invers, uite, daca vrei iti arat eu cum sa mananci supa”.

Ai caile respiratorii congestionate. Incalzeste in tigaie mai multe inele de ceapa si stai cu capul deasupra lor in timp ce se infierbanta. Acidul sulfuric pe care-l contin o sa-ti desfunde caile respiratorii. Intrebare de la un cititor ingrozit: „Si cu arsurile de gradul doi de pe fata ce fac?”

Esti balonata. Du-te la baie, stai pe maini si genunchi si balanseaza-te in fata si-n spate pana ce… se elibereaza gazele. Nici macar o wonder woman precum Gilda nu poate scapa de balonare, asa ca m-am dus si eu la baie si am masurat cabinele de wc, constatand cu regret ca nu este suficient loc ca sa stau in patru labe in interiorul vreuneia. Sa ma si balansez? Nici vorba! O sa mai incerc in wc-urile din malluri, cinematografe si restaurante si va tin la curent.

Ti se formeaza o basica pe talpa. Lipeste scotch pe basica pentru a crea o bariera intre pantof si piele. Prima reactie: Aaauch! A doua reactie: Dar desigur, acesta e un articol cu leacuri babesti, iar scotchul este folosit de catre babe, la tara, inca din vremea lui Stefan cel Mare.

Vazand asemenea sfaturi intr-o revista pentru femei actuale, active si atractive, nu ma mai mir de sfatul citit intamplator in mai modesta Click pentru femei, care iti recomanda ca, daca-ti simti picioarele obosite la birou, sa le pui intr-un lighean cu apa rece. Asa ceva iti da senzatia ca niciun redactor de revista nu a lucrat vreodata intr-o companie, in vreun birou, si toti isi scriu articolele pe malul unui lac sau intr-o manastire din nordul Bucovinei si le trimit la sediu printr-un sol c-o naframa-n varf de bat.

In fine, uite ca se apropie luna noiembrie si o sa apara noul numar din Cosmo. Parca vad ca iar o sa-l cumpar. Nu ma pot abtine, daca urmatorul numar este cel cu continutul editorial perfect?